Eurovisionul cu barba

E un miracol, Paula si Ovi au castigat la Eurovision locul al 12-lea, in timp ce fameia cu barba a luat marele trofeu. Carnat Conchita s-a detasat fata de toti ceilalti concurenti pentru ca a fost 2 in 1. Ceilalti nefiind decat 1 au pierdut si astfel, pentru prima data in istorie a Eurovisionul a fost castigat si de un barbat si de o femeie. Carnat! O combinatie intre Paula si Ovi ar fi fost mult mai interesanta daca cei doi ar fi fost o singura persoana. M-am uitat la concurs cu mare atentie si nimic de acolo nu mi-a trezit interesul. Fiecare incerca sa vina cu ceva inedit, polonezii au spalat rufe traditional cu niste actrite demne de filme pentru adulti. Carnatul sigur pute a usturoi si i-as recomanda macar niste saculeti masina pentru un miros mai fresh.

O plimbare

Aer curat, aproape de munte. Pacat ca nu este decat o zi ploioasa! Pacat ca soarele se ascunde astazi! In loc sa vina sa ne alinte cu razele lui distinse si gingase. Totusi, nimic nu se compara cu o plimbare prin padurea uda, care iti dezvaluie niste mirosuri incredibile de cetina si de floricele care tocmai au prins viata.

Ceea ce e minunat este ca bateriile au fost incarcate, special pregatite pentru a incepe o oua saptamana de lucru la firma de servicii salarizare la care imi petrec mai mult de jumatate din timpul unei zile, de mai bine de 4 ani.

As am petrecut eu cea mai frumoasa zi de Paste pe care am trait-o pana in acest moment al vietii mele. Printr-o padure care a dezvaluit pentru noi miresme inedite, de parca vroia sa ne spuna "Buna dimineata. M-am trezit! Vino sa ma vizitezi si sa ma simti!"

Totusi am si mancat traditionalele mese care ne-au cam istovit, ce-i drept, si tocmai de aceea am decis sa facem aceasta plimbare minunata care oarecum ne-a facut sa realizam cat de important este sa iti intorci fata la natura si sa o bagi in seama pentru ca iti poate oferi atat de multe.

Punct

si de la capat. nu stiu cu ce resurse…

”….Cand soarele e prea mic pentru atata durere strigi zadarnic dupa o mare de pacura cu valuri negre si fierbinti. De ce dupa o noapte de dragoste in care n-ai avut nimic de reprosat vietii de apuca un fel de acces de mila pentru existenta? urma in suflet a voluptatii: o catastrofa de luciditate. Cel mai frumos omagiu pe care il poti aduce unei femei este sa-ti amintesti de ea atunci cand nu mai ai nimic de pierdut.Acele clipe de singuratate o revendica imperios pentru a ne mangaia de ruptura cu viata…. Doar Dumnezeu sa se mai roage pentru acela in care nu are ce sa mai moara…”

se invalmasesc in mine amintiri de nopti in care am iubit cu tot focul sufletului meu si amintiri de nopti in care mi-am strigat iubirea in fata neantului, in gol, clipe in care stiam ca nu sunt auzita, ca nu exista ”obiectul” acestei iubiri nici fizic, nici metafizic. nimic nu se pierde, totul se aduna. nimic nu piere, totul se transforma. urletele in suspine. amintirile in regrete…regretele in razbunari…razbunarile in singuratate…singuratatea in cautari ca in delir, lipsite de sens, lipsite de orice.

singura realitate care exista e in noi. mai departe de asta, potopul si nimicul. si simt din nou acea sfarseala. nu am nevoie sa-mi suporte nimeni tristetile. de cate ori am fost trista cineva a plecat, cu sau fara voia mea. mai bine aici, sub un clopot de flacari. cel al meu. astept sa se mistuie acum cea mai din urma flacara. aceasta albastra si curata limba de foc iti stie numele si are sa mi-l spuna. o timiditate care mi-e straina ma paralizeaza de ceva vreme incoace…de altfel mai multe ma paralizeaza. privirile. buzele. visele in alb si negru pe care nu le-am mai avut niciodata pana acum… si ciudatul fapt de a-mi dori sa vorbesc dublat de teama de a sfarma tacerea. mi-e teama de vidul de dincolo de tacere, mi-e teama ca si acum e tot un gol….mi-am jurat sa nu mai iau nimic de la inceput. poate toata aceasta lipsa, mascata indiferenta, e pretul pe care il dai cand incalci promisiunile. as vrea sa pier cu lacrima ta pe buze. as vrea sa fie mai repede….

”Si te-ai rugat, dorul nespus

din suflet sa-ti alunge

dar el se-nalta tot mai sus

sa nu-l mai poti ajunge

Va ramanea necunoscut

si va luci departe

caci lumineaza din trecut

iubirea celei moarte.”

fara titlu.fara sens

singuratatea poate fi voluptoasa. si dorul. singuratatea pastreaza voluptatea fortei de creatie. dorul are darul de a-mi sugruma orice pornire naturala mie, inclusiv aceea de a cauta sau de astepta. ma condamna la pat si la nesomn. la munca fara de roade. la hrana fara gust si miros si la excese evidente de tutun si alcool…numai bine ca nu apare tocmai des. acest dor din aceasta noapte il gasesc fara sens si in mod cert fara raspuns. si il identific dupa cantitatea noptilor fara somn…si dupa visul cu ochii larg deschisi.

stiu ca nu va pricepe. se citeste teama. o teama nu lipsita de farmec. ma evita. ma prefac. il evit. il condamn. privesc la el perfid, din spate, ca o felina ametita.vibratia trupului tinteste spre cer, privirea cauta undeva dincolo de marginile pamantului. dar imi inghit ciuda si urmaresc mai departe cu ochii mereu incordati in aceasta privire celesta si bizar senina. caut rasfrangerea buzei. mladierea buclei jucata de mers si de vant. miscarea aroganta a spatelui…sunt tanar doamna, TANAR. cu spatele cel mai frumos.(macar daca as sti cat este de frumos. unul din blestemele acestor foarte frumoase fapturi e ca nu isi vor vedea vreodata tresarirea spatelui in mers. da, prefer  sa privesc umerii si spatele decat buzele sau alte zone mai presupus senzuale.) stiu ca nu ai inteles nimic…

suntem imagini. pete. umbre. unii contureaza forme. scriu ceva ce am gandit in  fata cuiva care nu va intelege. nu azi, nu maine. niciodata. nu va ajunge ideile mele cum nu ajunge soarele sa lumineze pestera. pestera are nivelul sau de fascinatie. soarele e adorat in unanimitate. departe de pretentiile mele de a cunoaste totusi macar un strop din ceea ce se petrece dincolo de aceste frumoase embleme ce ne sunt corpuri si ne poarta prin lume, departe de metafizici si antimetafizici, de ceva ce m-am izbutit sa cladesc special pentru amuzamentul celor  care nu valoreaza nici cat o frunza cazuta…departe de ceea ce ma construieste in ochii aceia, am incercat sa ma fac inteleasa. nu am gasit nicio cale. nici macar una mai personala decat cea de fata (nu am adresat si nici nu adresez mai concret de atat). intorc si eu un spate nu atat de frumos, raman asa sa privesc un fel de amintire a unui zbor, si cu toata sinceritatea de care atunci nu am fost in stare, iti doresc sa stralucesti in continuare pe unde vei mai trece, al tau, al meu si al nimanui. candva se va  abate si pe aici odihna. apusul cu creste rosii de munte si miros sarat de luna plina. apusul ca un sarut uitat, pierdut, umed de dor. pana atunci straluceste fara regret, fara sa-ti amintesti. fara iertare…

”frumosul nu-i decat pragul inspaimantatorului…

‘’si-l traversam anevoie”….am incercat sa inteleg de unde si de ce….am inteles tarziu si nu sunt nici macar convinsa, pentru ca e totul prea departe ca sa mai simt ceva, ca sa imi mai amintesc…se sterge totul. ramane ceva ca o rana in care am ascuns o nemurire. daca mai crezi inca in moarte inseamna ca n-ai cunoscut inca nimic. si daca vei cunoaste nu vei intelege. si iarasi nu pot! si ma intorc!…si inca mai esti acolo departe si inca ma mai doare…pseudoregina fara regat…si fara rege…si fara nimic.pseudomana pe care o intind sa ajung din urma un pseudovis pierdut intr-o pseudonoapte cu o pseudoluna pe un pseudocer simt ca imi pierd mintile….asta daca le-am avut vreodata.
pseudolacrima se prelinge pe pseudoobrazul meu.sunt o antipatica. pretioasa, silfida, caraghioasa, ma preling prin lume. cica traiesc (sau cel putin asa pretind pseudofiintele care roiesc in jurul meu).pseudolacrima aia a devenit omniprezenta.pseudotrairi.

continui sa cred ca numai in fata absolutului naturii iti realizezi cu luciditatea cea mai intensa, singuratatea. m-am descoperit singura pe unul din cele mai inalte piscuri. singura ca niciodata in fata ranii prin care pamantul isi alerga la vale sangele etern si nobil…” tu munte nu ai mila de cel ce a cazut”…nici de cel ce se ridica. de nimeni dintre cei slabi. am ucis? da, am ucis. plante. animale. dar am ucis cu precadere nesfarsirea gandurilor mele. am ucis dorurile fara nume si fara chip care mi-au strabatut noptile, am injunghiat omeneste secundele de fericire pe la spate, punandu-le cununa creierului meu carnos si anonim. asta ca sa revenim la metaforele de trei parale de la care am plecat. gandesc in metafore de trei parale. rana pamantului ne vindeca insa de asta…invatam sa tacem ca sa putem relua apoi cuvantul de la capat. mi-a rasarit sufletul pe varfului muntelui in seara, ca o luna noua, aspra si cenusie. ca o luna din tine. ”uitasem ca sunt, uitasem ca trebuie sa cred, netezimea pietrei ma instrainase, piatra de dedesubt o priveam prin stralucirea ta…” da, nicaieri lumina nu-i mai curata decat pe o piatra de rau, decat intr-o rapa de munte, decat intr-un suflet care paraseste carnea…(de ce poeziile anonime raman cele mai patrunzatoare?)

o goana salbatica in suflet mi-a asezat aceasta rana. o alta lacrima. vad padurea cu narile dilatate.simt biciul vantului pe o carne moarta, topita intr-un foc aprins de un pamantean.pustie si salbatica am aruncat in rapa singura verigheta care are sa-mi stea pe mana vreodata.pustie si salbatica clipa…si te-am iubit si te iubesc fara sa cunosc si fara sa te vad. si fara sa te am.pustiu din nou…creasta aceasta taioasa ma inalta deasupra tacerii mele, si ma coboara in adancimea sunetului vietii. de ce atat e de straina viata aceasta frematator verde.

am sa incerc sa-mi lamuresc o amintire, pe care inca nu stiu daca am sa o adaug in multimea ”pseudo”: femeia de la mare, blonda si senina ca o raza primordiala, cu blondul si albastrul neamului meu slavon, mi-a descantat de suflet de inger. a fost cea mai inspaimantatoare noapte de pana acum.amintirea ei nu-mi naste niciun sentiment. imi omoara orice pornire de a plange. alaturi de aceasta femeie mare si blonda, gatita vrajitoreste in rosu sangeriu si respirand aer de mare si de folclorul unei glorii de popor trecut as putea rasbate  lumea aceasta si dincolo de ea, fara sa-mi fie foame sau sete sau frig.femeia din betia unei nopti pe malul marii imi spune sa nu plang si ma saruta sarat. o caut cu ochii prin oameni, prin valuri, prin nisip si imaginatie. si nu-mi arata decat semne in care imi citesc inclinarea spre stanga si spre dreapta, dupa bataile vantului si ale altor inimi.(cata incoerenta in gandire e necesara ca sa strabat in cateva randuri de vorbe geografia sentimentala a ultimei vremi?! imi vine greu sa apropii obiectul de intelesul sau…) daca si anii mei ar fi sa fie dupa stirea trecerii timpului, apoi inseamna ca de aceea se arata pe mine insemnele varstei (si nu-mi pot abtine, cu ochii intr-o oglinda femeiasca si obiectiva, un zambet sincer…) amintirea imensei blonde de la mare (si nu vorbesc de proportii trupesti) ramane mister. simt sa finalizez adresand cateva versuri cuiva negasit neasteptat necugetat, cuiva caruia i-as spune senina ”bine-ai venit dintotdeauna”…cand va veni….

A fost o rasucire

la inceput

iar la sfarsit o stare.

Eu nu inteleg nimic.

Neintelesul meu, el intelege.